Într-o noapte care se scurgea încet,
moale ca burta unui șoarece negru,
două mâini dezgolite se îmbăiau una lângă alta
în aburul lunii
cu pielea sclipitoare de mort.

Una își desena conturul în cer,
cealaltă râvnind mereu
să se culce în el
și-n fiecare por clipea un fluture
care voia să nască sute de aripi.
Liniile din palme visau
să se întâlnească într-un punct infinit,
divinizându-se doar
prin semne, în aer.

O singură atingere, apoi luna
cu pielea sclipitoare de mort
le-ar fi eclipsat căldura sângelui
și-un sărut ar fi făcut norii să se zbată
pe liniile palmelor lor.

Toate drumurile duceau către buba albă a cerului,
mai puțin când noaptea era alungită de zidari —

atunci, mâinile
îmbrăcate în mănuși de catifea
și-au înlănțuit degetele pe ape
în așteptarea luminii rare
a unei păsări sublunare,
ce împletea în somn
liniile vieții lor.